Monahismul cenobitic, de chinovie sau de obște este o tradiție monahală caracterizată prin viața în comun a călugărilor. Aceștia locuiesc fiecare în chilii din incinta mănăstirii, nu au avere personală, se roagă împreună, muncesc împreună, mănâncă împreună la trapeză și trebuie să se supună în toate mai-marelui mănăstirii – starețului (stareței) sau egumenului (egumenei) – care trebuie să se îngrijească de organizarea și buna funcționare a întregii mănăstiri.

Icoana coptică a lui Pahomie Tabenisiotul, întemeietorul monahismului cenobitic creștin
Sfântul Teodosie, întemeietorul monahismului cenobitic în Palestina

Monahismul cenobitic există în diferite religii, deși monahismul cenobitic budist și creștin sunt cele mai proeminente.

Termenul Cenobit a fost utilizat inițial de adepții lui Pitagora din Crotone, Italia, care au fondat o comună atât pentru studiul filozofic, cât și pentru „împărțirea amiabilă a bunurilor lumești”.[1]

Monahismul iudaic

modificare

În sec. I d. Hr., Philon din Alexandria (15/10 î. Hr. - 54 d.Hr.) descria o comunitate ascetică evreiască de bărbați și femei de pe țărmurile lacului Mareotis din vecinătatea orașului Alexandria, Egipt, numită Therapeutae.[2] Membrii comunității, pe parcursul unei săptămâni, au studiat Biblia ebraică în timpul zilei și seara doar seara mâncau, după care sperau să viseze visuri legate de studiile lor. au compus poveștile și culegerile Midraș - metodă alegorică pentru interpretarea scripturilor.

  1. ^ Bernard, R. W., Pythagoras, the Immortal Sage (Pomeroy, WA: Health Research Books, 1958), p. 25.
  2. ^ of Alexandria, Philo. De vita contemplativa (On the Contemplative Life). 

Vezi și

modificare
  • Lavră - formă timpurie de monahism
  • Schit - formă de comunitate monahală în creștinismul răsăritean